PE URMELE BUNICULUI MEU ION ALEXANDRU MORARU LA ORHEI

PE URMELE BUNICULUI MEU ION ALEXANDRU MORARU  LA  ORHEI

Despre bunicul meu am mai scris câteva articole în baza documentelor de arhivă:

https://mazarini.wordpress.com/2011/03/26/contributia-bunicului-meu-la-marea-unire-din-1918/   și   https://mazarini.wordpress.com/2016/05/23/bunicul-meu-ion-alexandru-moraru-a-votat-unirea-cu-romania-document/ , care ulterior au fost preluate de alte portale din Internet.

M-am născut într-o familie de intelectuali  din a şasea  generaţie, care în 1941 au fost arestaţi şi deportaţi în Siberia de autorităţile  de ocupaţie sovietice. Bunelul meu, Ion Alexandru Moraru, a fost om cu stare, avea în posesie 100 ha de pămînt bun, la Ustia, Zolonceni şi Ohrincea, din părţile Criulenilor. Cea mai mare parte de pămînt, era ocupată cu vii şi livezi, că-i plăceau viile şi livezile, mai puţin – cu cerealiere.

Bunelul făcea vin mult şi bun, usca fructe, le comercializa. Într-un cuvînt, nu prea avea nevoie de nimic. În acest fel dânsul era și țăran și intelectual, deoarece lucra invățător, apoi director la Școala din satul Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei. Era membru al Partidului Naţional-Ţărănesc.  Însă vin ruşii în 1940 şi califică acest partid contrarevoluţionar. Contra cărei revoluţii? ne-am întreba noi acum. Calificativul de „activitate contrarevoluţionară şi spionaj”, însă, pus pe el de noii stăpîni ca stigmat criminal, doar cu cîteva zile înainte de începerea războiului, l-a costat viaţa.

Sigur că motivul de bază era altul… La 25 martie 1918 la Orhei, Bunicul meu Ion Alexandru Moraru, membru al Zemstvei, locuitor al satului Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei a votat Unirea Basarabiei cu România la nivel de Județ (Orhei), ulterior rezultatele votului pe  județe au fost transmise la Chișinău  și la 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat unirea cu Țara.(document publicat în revista ”Destin Românesc” nr.1 din 2008, pag. 17-25, material publicat de dr. Mihai Tașcă. La numărul 50 este înscris şi  Morari (u- schimonosit de ruși) Ion Alexandru, membru al Upravei Zemstvei, român.(pag. 24 din articolul nominalizat). Am citit acest articol de câteva ori, deoarece nu-mi venea a crede ochilor,că bunicul meu personal şi-a adus aportul la Marea Unire a tuturor românilor din 1918

Lacrimi de emoţie şi bucurie am avut atunci  când am înţeles, că  Marea dragoste faţă de limba română. de istoria românilor, de tot ce e românesc vine la mine şi copiii mei prin gene de la bunicul meu Ion Alexandru Moraru, agricultor şi învăţător din satul Ustia, Criuleni, care a contribuit prin votul său la realizarea  idealului naţional.

La 13 iunie 1941, în toriul nopţii, în casa lui Ion Moraru din Ustia, Criuleni, situată chiar pe malul Răutului, au intrat cîţiva militari, printre care şi şeful NKVD-ului din Criuleni, Pavlenco, şeful secţiei de învăţământ Criuleni, Litvinenco şi un ostaş cu steluţă pe chipiu. Cu ei erau şi doi comsomolişti. Stăpânul casei, luat prin surprindere, a fost aşezat, dezbrăcat cum era, în mijlocul odăii. Şeful NKVD-ului, Pavlenco, a dat citire unei hârtii în limba rusă în care era învinuit că este duşman al poporului, apoi a ordonat ca în timp de 15 minute toţi ai casei, adică tatăl cu cei 4 copii ai săi, să se îmbrace, să strângă obiectele de primă necesitate şi să urce în căruţă.

Când se luminase de-a binelea, cei cinci  „duşmani ai poporului”, Nicolae,în vârstă de 9 ani, Maria – de 10 ani, Valeriu (tatăl meu) – atunci de 14 ani şi Alexandru – de 26 ani, împreună cu tatăl lor şi bunicul meu erau deja urcaţi într-un mărfar din gara Chişinău. Diferența de vârstă a lui Alexandru față de ceilalți frați, se explică prin faptul, că bunicul înainte de bunica mea Parascovia, a avut altă soție, învățătoarea Dina, mama lui Alexandru, care la  a doua naștere cu regret a murit împreună cu copilul.

În drum spre destinaţie, capii familiilor au fost separaţi într-un vagon, agăţat la „coada” trenului. Ajuns în oraşul Sverdlovsk, transportul şi-a urmat calea fără ultimul vagon…

După un demers la Ministerul securităţii naţionale al Republicii Moldova am primit adeverinţa privind soarta cet. Ion Alexandru Moraru, născut în 1884 în comuna Capaclia, raionul Cantemir, Republica Moldova, cu domiciliul permanent până la arestare în comuna Ustia, raionul Criuleni (aproape de Nistru), a fost arestat la 13 iunie 1941 ca fost „membru activ al unui partid contrarevoluţionar” şi, conform hotărârii Consfătuirii excepţionale de pe lângă NKVD al URSS din 4 noiembrie 1942, este împuşcat la 19 ianuarie 1943 în oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

Scriu aceste cuvinte cu tristeţe, recunoştinţă  dar şi  cu mândrie pentru Neamul meu, Neamul Morarilor, care s-a dovedit a fi oameni de treabă, buni români şi patrioţi. Am aflat despre activitatea şi soarta bunicului meu Ion, numai după ce am început să lucrez la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fapt care s-a produs în aprilie anul 2000. Iniţial funcţia mea se numea colaborator ştiinţific superior,care în scurt timp s-a modificat în specialist principal, apoi în funcţia de de şef secţie.

Din investigaţiile documentare făcute de mine am aflat o mulţime de lucruri interesante şi pline de mandrie pentru înaintaşii mei.Majoritatea din cele aflate au fost publicate de mine în gazeta raională „Biruitorul”(apoi”Opinia”) 1990-1991, în „Revista Română”(nr.3, noiembrie 1996), în  revista”Glasul Naţiunii”(nr.40 din 24 octombrie 2002), în  Enciclopedia”Localităţile Republicii Moldova.Jevreni,”vol.7 Chişinău. 2007, etc.

Dar să revenim în 1941. Trenul îşi urma drumul. Supraîncărcat, arestaţii sufereau de frig şi foame, sete, boli şi păduchi. Câteva zeci de surghiuniţi  şi-au dat sufletul, chiar în tren. Copiii lui Ion Moraru din Ustia s-au dovedit tari şi au ajuns în orăşelul Bâstrâi, regiunea Tiumeni. Întreaga povară a existenţei a căzut pe spatele celor  doi fraţi mai mari – Alexandru şi Valeriu. Cei mai mici, Maria şi Nicolae, îndeplineau munci auxiliare legate de pescuit, cârpirea plaselor de pescuit, curăţirea peştelui ş.a. Ziua de muncă ajungea la 17 ore. Alexandru şi Valeriu pescuiau peşte. Cu regret, la mijlocul anului 1942 Alexandru, sublocotenent al Armatei Române, învăţător, poet, care încă în perioada anilor 1938 – 1940 a publicat un şir de poezii în revista „Speranţa” (pentru confirmare vezi revista indicată, nr.11 din 1938 ş.a.), în condiţii misterioase, s-a ”înecat” în  râul Obi, deși ulterior, când am fost angajat la Arhiva Națională a RM, am aflat adevărul despre unchiul meu, care era considerat înecat în Obi. Printr-o  întâmplare, cred eu nefericită, a fugit din locul de deportare și sub caroseria trenurilor a ajuns la Chișinău. Cu regret, fiind fără documente, deoarece la cei deportați li se luau actele de către ofițerii NKVD-iști, care îi țineau sub supraveghere, a fost prins de patrula NKVD, arestat și aruncat în punctul de triere și filtrare din Chișinău. De aici n-a mai ieșit…sau a fost împușcat, sau a fost aruncat în gropi cu var…

Acolo, în Siberia, tatăl meu, Valeriu Moraru a rămas stăpânul acestei familii de 3 persoane, care îndeplinea zilnic un volum de muncă supraomenesc, pentru a întreţine sora şi frăţiorul mai mic. Nu odată a fost înşelat la cântar: de fiecare dată însă observa înşelăciunea şi se revolta, fiind apoi bătut de cei doi mujici care se considerau brigadieri.

În 1947, toamna târziu, cei trei fraţi care au supraveţuit s-au întors în Basarabia. Casa părintească fiind confiscată de regimul stalinist, s-au stabilit la cele mai apropiate rude, care locuiau în satul Jevreni, Criuleni.

Să nu gîndiţi însă că aici s-au terminat pribegiile şi chinurile celor „trei duşmani ai poporului”. Sigiliul sîngeros al stalinismului i-a urmărit toată viaţa. Sunt multe de spus. Important este că au ştiut să înfrunte cu demnitate toate încercările sorţii. Au absolvit toţi şcoala pedagogică din Orhei; Valeriu – facultatea de istorie, iar Maria şi Nicolae – facultatea de geografie.

Am scris despre ei nu numai din spirit de rudenie, consider că e o datorie a tuturor să nu-i uite pe cei care au suferit mai mult decât dânşii. Ion Moraru – bun gospodar, om cu o cultură aleasă, întemeietorul căminului cultural din Ustia, Criuleni, fost funcţionar în Parlamentul României în perioada interbelică din partea Partidului Ţărănesc, om cu aspiraţii democratice, cunoscător al limbilor rusă şi franceză, fără nici o vină – arestat şi împuşcat. Fiul, Alexandru, poate un viitor poet cu renume, executat ; Valeriu, care a mai trăit după pensionare un singur an, iar Nicolae, nici atât. Astăzi în viaţă nu mai este nimeni din ei, deoarece şi Maria, fiica lui Ion Moraru, obosită, bolnavă şi îmbătrânită înainte de vreme a plecat în lumea celor drepţi.

Anul acesta sărbătorim 100  de ani de la Marea Unire a Basarabiei cu Ţara. Un sentiment de mândrie mă  ţine în suspans, deoarece bunicul meu,Ion Alexandru Moraru a contribuit şi el punând acea cărămidă modestă la Marea Operă a Întregirii Neamului Românesc in 1918.

În primele zile a lunii august 2018 am avut fericirea să ajung la Orhei și să găsesc clădirea județeană de zemstvă Orhei, în care a avut loc votul istoric la nivel de județ. Încă în 2016, cu suportul meu arhivistic, pe clădirea respectivă, din inițiativa Partidului Liberal (președinte  Mihai Ghimpu)  și a câtorva patrioți  și buni români din raionul Orhei, a fost înstalată o placă comemorativă  pe care sunt încrustate numele tuturor deputaților județeni, care au votat și semnat Unirea. Cu mare regret, atunci, în 2016 fiind bolnav, n-am putut să onorez invitația de a participa la deschiderea acestei plăci comemorative….am ajuns abea acum în  august 2018, dar a dat Dumnezeu! Sper într-o bună zi să ajungă aici și  cei trei copiii mei și cei trei nepoței, pentru a se atinge de istoria Neamului nostru românesc din Basarabia și istoria străbunelului lor…

Alexandru MORARU

Notă: Vreau să-i mulțumesc prin acest intermediu inimosului patriot român Ion CODREANU, care m-a ghidat și susținut informațional.

Publicat în Articole, ÎN OBIECTIV, Documente, IN MEMORIAM, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | Lasă un comentariu

„Telegrama de la Stockholm” din 23 august 1944

Această galerie conține 1 fotografie.

La 23 august 1944, Uniunea Sovietică era dispusă să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat de Regele Mihai, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără niciun acord scris. Proclamaţia citită la radio … Continuă lectura

Galerie | Lasă un comentariu

O NOUĂ CARTE-DOCUMENT: VICTIMELE OCUPANȚILOR SOVIETICI ȘI CĂLĂII LOR

De fapt, prezentul volum poate fi considerat drept o continuare a volumelor semnate de Alexandru Moraru ”Basarabia antisovietică” apărut la Iași în 2009 la Casa Editorială Demiurg și ”Victimele Terorii Comuniste din Basarabia” apărut la Chișinău în 2010 la Editura Iulian.La fel ca prezentul, volumele anterioare sunt culegeri de documente de arhivă, depistate în fondurile Arhivei Naționale a RM  și în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a RM (fosta arhivă a cc a pcm).

De data aceasta, cartea are doi editori: Alexandru Moraru și Alexandru Ganenco, ambii istorici de profesie și vocație, ultimul fiind și membru fondator al Fundației ”Draghiștea”, de la care am avut toată susținerea, și pe această cale-i mulțumim pentru efort.

Sub coperta acestei cărţi veţi găsi documente de arhivă, ce apar la lumina zilei în premieră absolută, care confirmă zecile de mii de crime săvârşite în Basarabia de ocupanţii sovietici. De la apariţia ocupantului rus în 1812 pe aceste meleaguri până în prezent, nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură şi moarte în această bucată de Moldovă mai mult, decât Imperiul ţarist şi Imperiul sovietic. Nu există sat ori oraş, care să nu pătimit mai mult sau mai puţin de pe urma ocupanţilor sovietici. Prin sovietici se are în vedere nu numai ruşii, ci şi ucrainenii, evreii, cozile de topor din aşa numita republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, venite pe tancurile ruseşti de peste Nistru etc. 1944.

Pe urme încă calde a operaţiilor militare au poposit ocupanţii. Printre cei care prezentau şi apărau această putere erau unităţile de elită a NKVD-ului. Acesta era un mecanism de teroare, un fel de ghestapou, numai că sovietic, care avea ca sarcină generală apărarea puterii sovietice şi a ideologiei bolşevice, nimicirea morală şi fizică a „duşmanilor poporului” şi altele, inclusiv terorismul internaţional şi exportul de revoluţie. Despre evenimentele din 1944 în Moldova sovietică şi în capitala ei, oraşul Chişinău, s-au scris cărţi, monografii, poezii, pictate tablouri, turnate filme şi documentare şi artistice, compusă muzică, ridicate statui şi obeliscuri. Şi toate aceste opere politizate la maxim de ideologia stalinistă slăvesc armata roşie, care „ne-a eliberat” şi a uitat să se întoarcă acasă, pe Lenin, care ne-a adus lumină, (şi s-a mirat mult când a văzut că aici era deja lumină) şi alte poveşti roşii.

Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă? Acesta nu este un monolog absurd şi lipsit de subiect, ci un adevăr istoric.

Cu regret, şi astăzi se mai găseşte câte un istoric aventurier cu simbrie la Moscova sau Kiev, care stoarce din deget informaţii mincinoase „ştiinţifice” cum că oamenii din Basarabia şi-au dorit din tot sufletul venirea ruşilor. Cine sunt totuşi acei luptători pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia ? Cine a susţinut şi aşteptat ocupaţia Basarabiei de URSS în 1940, în 1944 ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în documentele sovietice. Cum se spune pe la noi: „pasărea pre limba ei piere !”. În Arhiva organizaţiilor social-politice a RM (fosta Arhivă a CC al PCM), alături de alte documente, se păstrează şi un fond arhivistic deosebit de important intitulat „Colecţia de documente privind mişcarea ilegală comunistă din Basarabia 1900-1975 ”, care în limbaj arhivistic are cifrul: F. 50, adică fondul nr. 50. În respectivul fond, în inventarul nr. 6, alături de alte dosare de arhivă, se păstrează şi dosarele personale ale celor care au luptat ilegal în Basarabia pentru instaurarea puterii sovietice în Moldova. Consider oportun de a prezenta această listă de dosare personale, respectând ordinea şi numele conform originalului:

Numărul Numele dosarului luptătorului ilegalist

23 Abramovici Şail Moiseevici

24 Arm Augusta Şulimovna

25 Avramescu Idas Iontelevna

26 Averbuh Şeindel Leibovna

27 Baadji Nicolai Antonovici

28 Bernard  Raiss

29 Brodscaia Dvoira Zaharovna

30 Britva Liuba Aronovna

31 Bruhis Srul Pinhusovici

32 Budeştscaia Ester Isacovna

33 Bujor Iosif Aronovici

34 Boguslavschii Iacov Tovievici

35 Boguslavschaia Pesea Iacovlevna

36 Vigdorcic Lazari Ioilovici

37 Vainberg Niuchi (Beniamin) Marcovici

38 Vainştok Lia Isacovna

39 Vişcanţan Polia Efimovna

40 Grinman Isaac Iosifovici

41 Gudis Lev Şmilovici

42 Galigfarb Abram Isacovici

43 Grimberg Fira Izrailevna

44 Gerştein Haim Srulevici

45 Diner Etea Iacovlevna

46 Escanazi Ilia Iosifovici

47 Erlih Marc Semienovici

48 Zighelibaum Abram Marcovici

49 Zeigher SimonVolfovici

50 Kriper Moisei Grigorievici

51 Crivoruc Haia Gherşevna

52 Constantinovschii Ilia Davâdovici

53 Crivoruc Ion Moiseevici

54 Kaţ Adolf Iosifovici

55 Chellerman Dmitrii Mihailovici

56 Coifman Iacov Buruhovici

57 Codresca Ivan Dmitrievici

58 Lempert Fişeli Şlemovici

59 Lobel Solomon Moiseevici

60 Lupan Andrei Pavlovici

61 Ler Betea Iosifovna

62 Mozeş Evghenii Ignatievici

63 Morghenştein Izraili Marcovici

64 Meguş Tuba Abramovna

65 Oighenştein Mihail Nicolaevici

66 Oighenştein Lev Nicolaevici

67 Ormos T..J.

68 Pastar Zisea Leibovici

69 Petrov Petr Ivanovici

70 Ralli Valter Marcovici

71 Reidiboim Rahili Isacovna (Zelicovna)

72 Reievici Iacov Moiseevici

73 Rosman Lupa Beruhovici

74 Rosman Erna Abramovna

75 Rabinovici Faiga Ianchelevna

76 Romanenco Nicolai Nicolaevici

77 Raievici Iacov Moiseevici

78 Sinitifcher Fridl Molseevici

79 Scvorţov Mihail Iacovlievici . ( numele adevărat- Leibovici Izrail Abramovici) 80 Slepenciuc Fiodor Andreevici

81 Toma Soripin- Toma Solomonovici

82 Fihman (Mucinic) Riva

83 Farştein David Rafailovici

84 Faerştein Raisa Gherşcovna

85 Ţucherman Mare Borisovici

86 Cernei Semion Fedorovici

87 Cioclo Mordco Ghidalevici

88 Şveiţ Dvoira Ghedalievna

89 Şehter Roza Borisovna

Nu voi comenta, e clar şi aşa cine pândea porţile ţării ca în momentul potrivit să le deschidă duşmanului !  Aparatul represiv sovietic a făcut multe victime printre oamenii care încercau sa lupte, să opună rezistenţă ocupanţilor sovietici. Sunt mii de cazuri, când în urma unei vorbe, a unui cuvânt spus sau scris împotriva regimului sovietic, omul era băgat la închisoare pentru mulţi ani. Cenzura sovietică controla tot. Ea hotăra care cărţi se poate să fie citite de cetăţeni şi care să fie interzise, ce fel de muzică să asculte, ce filme să privească etc. Pentru a-i depista pe „duşmanii poporului” cenzura sovietică supunea unui control riguros şi corespondenţa poştală atât civilă, cît şi militară.

Chiar dacă  o persoană nu a participat la acţiuni active, deschise împotriva sistemului de ocupaţie sovietic, ci doar  şi-a exprimat o opinie personală pe care a împărtăşit-o fraţilor săi,  cenzura prin tot felul de metode draconice ţinea orice familie sub un control riguros, chiar şi familiile miliţienilor.

După arestările şi deportările masive sovietice din 1940-1941 şi 1948-1949 în casele oamenilor s-a instalat Frica. Frica de armele şi baionetele ruseşti, frica de ne cunoaşterea limbii ruse, că nu va şti ce să-i răspundă “nacialnicului”, frica că mâne-poimâne va fi arestat şi dus în Siberia, frica că în orice moment pot veni ocupanţii sau slugoii lor din raion sau sat pentru a confisca calul din grajd, vaca din ocol sau ultima bucăţică de la gura copiilor săi.

Zilnic, sau cel puţin săptămânal din diferite localităţi dispăreau fără urmă oameni, familii întregi preponderent din cei mai activi şi buni gospodari. Averea acestora era confiscată de stat sau de mai multe ori era împărţită între cei care trebuiau sa îndeplinească această procedură. Persista şi frica, că va fi trădat de rude, prieteni, vecini că a fost membru al unui partid politic din România, sau a avut vre-o funcţie la primărie în cadrul statului unitar român. Atmosfera psihologică încordată şi frica-acestea erau instrumente sovietice sigure şi verificate încă în 1937 în Rusia.

Era o frică reciprocă a unuia faţă de celălalt. Cu toate acestea au fost multe exemple de nesupunere, de rezistenţă de luptă împotriva statului agresiv şi totalitar sovietic. Unele forme de luptă erau individuale şi modeste altele de dimensiuni mai mari şi mai bine organizate. Unul din aceştea a fost cel care i-a spart „capul” lui Lenin. (Arhiva Naţională a RM, F. 3085, inv. 1, d. 783, f. 4. 16 ) Mai corect spus – bustul întemeetorului şi conducătorului al statului sovietic, care era amplasat în centrul satului (chiar de la prima ocupaţie sovietică din 1940, apoi cea de-a doua din 1944, exista o tendinţă propagandistică de a înălţa în fiecare localitate câte un monument, sau cel puţin un bust lui Lenin şi câte un monument al soldatului sovietic, pentru noi şi din banii noştri, ca să nu uităm niciodată cine este stăpânul aci.).

În acest volum sunt prezente documente de arhivă, care confirmă faptul, că nemulţumirea şi lupta se ducea nu numai individual dar şi în grup despre activitatea organizaţiilor patriotice antisovietice, „Organizaţia Naţionalistă din Basarabia” etc.

În toate perioadele istorice, majoritatea comunităţilor minoritare ( ucraineni, evrei, ruşi, etc.) din Basarabia au fost pe poziţii diametral opuse faţă de populaţia românească autohtonă. În majoritatea cazurilor acestea au făcut front comun pentru a impune interesele minoritarilor asupra majorităţii naţionale. Şi de fiecare dată au învins ! Au învins majoritatea românească, deoarece de partea celor în minoritate era puterea sovietică cu toate componentele sale: armată, închisori, NKVD apoi KGB-ul, spitale de psihiatrie şi alte instrumente ale unui stat totalitar.

În volum  au fost incluse mai bine de 300 de documente în majoritate inedite din fondul arhivistic depozitate la Arhiva Naţională a RM şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM. Documentele au fost întocmite de angajaţii procuraturii sau a securităţii sovietice evident în limba rusă, după cum se scriau toate documentele de stat.

Din lipsa cunoştinţelor acestora a onomasticii şi denumirii localităţilor româneşti din Basarabia, în respectivele documente au fost admise unele regretabile erori. Dar documentul este document, chiar dacă este scris de oameni cu mâinile pline de sânge şi cu mai puţină carte. Ordinea documentelor publicate în culegere nu a fost selectată din punct de vedere cronologic sau alfabetic, ci în ordinea cum au fost înregistrate în fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a RM. Documentele incluse sunt unul mai şocant ca altul. În fiecare document vom depista tragedia unui om sau al unui grup de oameni arestaţi, judecaţi, deportaţi sau omorâţi.

Culmea obrăzniciei ocupanţilor sovietici a fost atunci, când după ce au ocupat pământul românesc al Basarabiei, pe cei care luptau împotriva sovieticilor sau cel puţin care nu le susţineau politica erau învinuiţi în trădare de patrie! Adică după august 1944 patria românilor din Basarabia şi a celorlalţi locuitori a devenit URSS? Zeci şi sute de locuitori au fost judecaţi fiind învinuiţi în trădare de patrie. „Patria” care a venit pe tancuri. În unele texte ale documentelor încluse poate fi depistată expresia „locul ispăşirii pedepsei nu este cunoscut”, fapt care confirmă că autorităţile sovietice în majoritatea cazurilor nu duceau întotdeauna o evidenţă strictă a celor arestaţi şi deportaţi din Basarabia. Împortant pentru ei era să-i ducă de la casele lor… şi cât mai departe!

Veau sa vă comunic că în Arhiva Naţională a RM au mai rămas încă cateva mii de dosare nevalorificate la tema propusă. Sunt sigur, că unii din cercetători şi cititorii acestei culegeri în documentele incluse vor depista nume cunoscute ale rudelor, prietenilor etc. Ar fi o regretabilă eroare, dacă nu vom menţiona câţiva istorici care au adus un aport considerabil la subiectul nominalizat. Acestea sunt lucrările istoricilor Viorica Olaru Cemârtan, Elena Postică, Valeriu Pasat, Alexei Memei şi alţii.

În documentele propuse sunt schimonosite majoritatea numelor, Ion este scris Ivan, Petru scris Piotr, Ştefan scris Stepan, patrioţii sunt numiţi trădători sau cel puţin colaboraţionişti, războiul pentru intregirea Ţării este numit de sovietici marele război pentru apărarea patriei.Da. da, acea „patrie” care a poposit în Basarabia pe tancurile bolşevice.

Maşina de propagandă şi agitaţie,uriaşa maşină sângeroasă a nkvd-ului, kgb-ului a distrus multe vieţi atât moral, cat şi fizic, dar n-au izbutit să îndobitocească mintea băştinaşilor ! Posibilitatea de a regenera, de a se renaşte din scrum asemeni pasării Phenix. Locul bunicilor şi părinţilor noştri împuşcaţi,băgaţi în gropi cu var, exilaţi în Siberia, maltrataţi şi furaţi în propria casă l-am luat noi, copiii şi nepoţii lor, care în pezent luptă pentru implimentarea valorilor civilizate şi a unităţii naţionale româneşti.

Alexandru MORARU, Alexandru GANENCO- editori

Publicat în Articole, ÎN OBIECTIV, Carti, Documente, DOCUMENTE NECOMENTATE, IN MEMORIAM, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | 1 comentariu

CONFESIUNEA UNUI MURIBUND…(ru)

Această galerie conține 1 fotografie.

Откровения умирающего масона Бильдербергского клуба Член Бильдербергского клуба, неизлечимо больной Линдси Уильямс сделал несколько поразительных откровений о том, что нас ждет в ближайшем будущем, и о планах иллюминатов в отношении человечества. Золото и серебро – единственное, на что еще можно … Continuă lectura

Galerie | Lasă un comentariu

“Nu mai avem nici fabrici, nici pamant, Vorbim si limba noastra-n alta limba”.

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, România, astăzi în Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, Bucureşti) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător şi om politic român.

În loc să fim o țară numai frați,
Simțim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viața noastră, blestemați
S-ajungem chiriași la noi în țară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim același tragic simțământ,
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi,
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?

Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.

Şi-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie şi de grindeni
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!

Adrian Păunescu

Sursa: http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Cultura&optiune=Literatura&optiune2=1943.07.20+-+Adrian+Paunescu

Publicat în Articole, Documente, IN MEMORIAM, OAMENI DEOSEBIŢI | Lasă un comentariu

„Pe muchie de cuţit. Relaţiile Româno-Sovietice, 1965-1989” (2)

Ceauşescu îi cerea lui Brejnev, în 1976, să desfiinţeze gardul de sârmă ghimpată de pe Prut

Criza apărută în raporturile politice româno-sovietice în august 1968, în urma intervenţiei militare în Cehoslovacia a trupelor celor cinci state participante ale Tratatului de la Varşovia şi din vara anului 1969, după vizita la Bucureşti a preşedintelui american Richard Nixon, a pus în plan secundar controversele pe seama modului de reflectare de către cele două părţi a unor momente din istoria celor două ţări cu referire concretă la problematica sensibilă a Basarabiei. […] În mod cu totul surprinzător însă, la câteva luni de la semnarea, la 7 iulie 1970, a noului Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre România şi Uniunea Sovietică, temele controversate legate de momentele comune din istoria relaţiilor româno-ruse/sovietice au reapărut în centrul atenţiei. Documentele incluse în volumul „Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din R.S.S. Moldovenească (1968-1979). Studiu şi Documente”, semnat de istoricul Gheorghe E. Cojocaru, evidenţiază atenţia acordată de fosta conducere de partid şi de stat a R.S.S. Moldoveneşti îmbunătăţirii muncii ideologice în vederea contracarării influenţei „nocive” a propagandei româneşti.

Un loc deosebit îl ocupau măsurile menite să combată ideile vehiculate în România cu privire la o serie de momente sensibile din istoria comună a României şi a Rusiei/Uniunii Sovietice şi a relaţiilor româno-ruse/sovietice. Semnificativă în aceste sens este Nota informativă din 11 noiembrie 1970, înaintată C.C. al P.C. din Moldova de către S.I. Afteniuk, directorul Institutului de istorie a partidului de pe lângă C.C. al P.C din Moldova, cu privire la reflectarea în lucrările româneşti a unor aspecte ale relaţiilor româno-sovietice din perioada anilor 1918-1944. În nota menţionată, se atrăgea atenţia asupra faptului că dacă în documentele P.C.R. din anii ’20-’50, în lucrările istoricilor români „erau condamnate participarea României regale la intervenţia armată împotriva Ţării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în teritoriul ocupat etc”, începând din anii ’60, în România „a început devierea de la tratarea marxistă” a acestor probleme.

La 20 noiembrie 1970, la C.C. al P.C. din Moldova a fost organizată o consfătuire cu uşile închise cu participarea primilor secretari ai comitetelor raionale şi orăşeneşti de partid, a şefilor de secţie ai C.C., a miniştrilor şi conducătorilor de departamente, în faţa cărora primul secretar al C.C., Ivan I. Bodiul, a prezentat raportul Despre măsurile privind intensificarea activităţii ideologice în rândurile oamenilor muncii din republică. […] În raport erau criticate fără menajamente diferite aspecte ale politicii externe româneşti, care, în opinia sa, contraveneau principiilor internaţionalismului proletar şi constituiau „cauza” înrăutăţirii relaţiilor sovieto-române. I. Bodiul acuza politica oficială română, care nu recunoştea „legalitatea existenţei naţiunii moldoveneşti” şi ignora faptul existenţei R.S.S. Moldoveneşti […] La 3 august 1973, C.C. al P.C. din Moldova a trimis o nouă scrisoare la C.C. al P.C.U.S. în care informa că în Micul Dicţionar Enciclopedic, apărut la Bucureşti în anul 1972, „ocuparea Basarabiei de trupele regale… era prezentată ca un act legitim”, iar hotărârea Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu România era prezentată ca o „manifestare a voinţei poporului moldovenesc”, fără a se menţiona că „România burghezo-moşierească a participat la intervenţia împotriva statului sovietic”.

După o absenţă a acestei problematici în convorbirile oficiale româno-sovietice, la începutul lunii octombrie 1974, N.N. Rodionov, adjunct al ministrului sovietic de Externe, a semnalat ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Badrus, apariţia în publicaţiile din România a unor referiri, neadecvate în opinia părţii sovietice, la Basarabia şi Bucovina. Demersul părţii sovietice a fost de natură să provoace o stare de nervozitate la Bucureşti. în şedinţa din 15 octombrie 1974 a Comitetului Politic Executiv al C.C al P.C.R, Nicolae Ceauşescu s-a arătat nemulţumit de reacţia ambasadorului român, căruia i-a reproşat că a procedat greşit primind nota din partea demnitarului sovietic, dispunând ca acesta să fie chemat urgent în ţară pentru discuţii (în realitate, regretatul ambasador român avea să mărturisească în decembrie 2010, într-o convorbire cu autorul volumului de faţă, că N.N. Rodionov nu-i predase nicio notă, ci că fusese vorba doar despre un demers verbal – n.n.).

„Desigur – declara Nicolae Ceauşescu în cadrul şedinţei – nu putem să nu luăm în considerare această notă şi trebuie ca atare să respingem în mod corespunzător – politicos, dar ferm – pentru că [aceasta] constituie o denaturare a realităţilor istorice”[6]. Liderul român a expus, de asemenea, poziţia conducerii române asupra problemelor care provocaseră reacţia părţii sovietice. „În fond – afirma Ceauşescu – […] împărţirea Moldovei este realizată în 1812 printr-un dictat şi avem acordul între turci şi ruşi, ambele imperii. Istoricii de atunci şi opinia publică au condamnat atunci acest act. Marx şi Engels însuşi [sic!] au în această privinţă aprecieri foarte clare. în ce priveşte Bucovina, este cu atât mai puţin de neînţeles, când Bucovina a aparţinut altui imperiu şi acesta a fost (imperiul) austro-ungar, care s-a prăbuşit şi Bucovina s-a reunit în mod liber cu România […] şi în 1940 a fost cerută drept despăgubire; să le reamintim şi de nota oficială (Ceauşescu avea în vedere ultimatumul guvernului sovietic adresat guvernului român la 26 iunie 1940 – n.n.) (pe) care au uitat-o”. Nicolae Ceauşescu a indicat Biroului Permanent să prezinte spre aprobare Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. o notă ce urma să fie predată părţii sovietice, subliniind în acelaşi timp necesitatea de a se respinge „în mod ferm această încercare de a falsifica şi de a intimida, de a împiedica o clarificare serioasă a unor probleme între oamenii de ştiinţă, între istorici”. Pentru a fi şi mai precis, Nicolae Ceauşescu a subliniat necesitatea de a se delimita precis problema teritorială de respectarea adevărului istoric. „Alta [sic!] este problema – declara acesta – că România nu a ridicat probleme teritoriale şi alta este o discuţie între istorici. Este cu totul altceva! Ar însemna să acreditezi ideea că ţarismul a eliberat Basarabia, că tratatul cu turcii este un tratat eliberator, înseamnă să justifici toată politica colonială [sic!] şi de dominaţie pe care nu o acceptăm; şi nici nu o putem accepta”. Liderul român a conchis că, întrucât partea sovietică ridicase aceste probleme la nivel oficial, să i se răspundă în acelaşi mod, menţionând că un asemenea mod de tratare a problemelor de către partea sovietică reprezenta „un act inadmisibil în relaţiile dintre ţările socialiste” […].

Într-un Memoriu înaintat C.C. al P.C.U.S. la 27 iunie 1975, C.C. al P.C din Moldova informa asupra faptului că în publicaţiile apărute în România „alipirea Basarabiei la Rusia” era tratată ca „ocupaţie a teritoriului României, deşi, după cum se ştie, România ca stat a apărut după 30 de ani de la evenimentele din 1812″. Se menţionează, de asemenea, că problema Basarabiei era tratată în ultima vreme „de pe poziţiile pretenţiilor teritoriale faţă de ţara noastră” şi că istoricii români „interpretează cotropirea forţată a Basarabiei de către România regală în 1918 ca act al reunirii naţionale a tuturor românilor”. Se semnalează, totodată, că în revista „Anale de istorie” nr. 1/1975, organ al Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C al P.C.R., „alipirea Basarabiei” la Rusia este prezentată ca o tranzacţie între Rusia şi Turcia, în urma căreia ultima „a cedat teritorii din trupul Principatelor Române”, trăgându-se concluzia că în acest număr al revistei „pretenţiile României asupra unor teritorii sovietice sunt expuse, în fond, deschis” . Tirului necruţător al ideologilor de la Chişinău nu-i scapă nici istoricul Andrei Oţetea, învinuit că „a preluat citate din Marx preluate din lucrarea antirusă bonapartistă „Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene”, publicată în anul 1855 la Paris de E. Regnault, un istoric burghez francez, şi le-a editat în România ca volum separat K. Marx, însemnări despre români, ca lucrare a lui Marx.” Se menţionează, de asemenea, că „au început să apară cărţi, să fie publicate articole şi recenzii care îl prezentau pe Marx ca adversar al alipirii Basarabiei la Rusia, ca un adept al paneuropenismului”. „Prin aceasta – se subliniază în Memoriu – nu numai că se denaturează, fără scrupule, concepţiile lui K. Marx asupra istoriei Principatelor Dunărene, ci şi se întreprinde tentativa de a instiga stările de spirit antisovietice, a semăna seminţele neîncrederii şi ostilităţii între popoarele rus, moldovenesc şi român”[7]. „Trezeşte nedumerire – se menţionează în continuare în memoriu – că asemenea denaturări ale realităţii istorice nu numai că nu sunt condamnate, ci, dimpotrivă, sunt susţinute de actualii conducători ai P.C.R.; se reafirmă în chip voalat în documentele de partid şi de stat, pe baza cărora se întreprind măsuri ideologice, se construiesc relaţiile cu partidul şi statul nostru”.

In ciuda acalmiei relative care se instalase în relaţiile bilaterale, problemele legate de controversele pe problemele de istorie continuau să se facă simţite, atrăgând atenţia mass-media internaţionale. Într-o sinteză întocmită la Secţia de Propagandă a CC. al P.C.R. se atrăgea atenţia că în perioada martie 1974-octombrie 1975, în unele publicaţii din Occident au apărut referiri la divergenţele româno-sovietice. în acest sens, se menţiona că Basarabia şi Bucovina de Nord, considerate „regiuni rupte din trupul României” şi „anexate la U.R.S.S.” apăreau ca „subiect de dispută”. Se atrăgea atenţia asupra faptului că, socotite până nu demult „tabu”, acestea erau abordate în România mai mult sau mai mult oficial[8]. Moscova nu putea trece cu vederea apariţia în România a unor publicaţii care abordau cu tot mai mult curaj subiectele istorice în jurul cărora multă vreme se păstrase în mod deliberat tăcerea. Era vorba, printre altele, despre lucrarea istoricilor români Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România. 1918-1921, apărută în 1976 la Editura Politică, care se referea la caracterul „străvechi românesc” al Basarabiei[9].

Revista „Lumea” publicase în luna mai 1976 textul Tratatului dintre Moldova şi Rusia, din 7 mai 1656, încheiat între domnitorul Gheorghe Ştefan şi ţarul Alexei Mihailovici, iar în numărul din 20 mai 1976 tipărise textul integral al Tratatului încheiat între Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, şi ţarul Petru I al Rusiei la 13 aprilie 1711. Printre altele, în editorialul revistei se atrăgea atenţia asupra articolului 11 din Tratat, prin care Rusia garanta solemn integritatea teritorială a Moldovei, cu graniţa veche pe Nistru. „Neîndoielnic – notează istoricii români Ioan Popa şi Luiza Popa –sovieticii erau nemulţumiţi de politica independentă a României, dar îngrijorarea lor cea mai mare, constantă, avea la bază încercările tot mai frecvente ale Bucureştilor de a prezenta public adevărul istoric despre Basarabia, activitate interpretată ca fiind îndreptată făţiş contra intereselor U.R.S.S., urmărind revendicarea vechilor teritorii româneşti.

La sfârşitul lunii mai 1976, secretarul C.C. al P.C.U.S., K.F. Katuşev, a efectuat o vizită în România şi a fost primit de către Nicolae Ceauşescu, secretarul general al P.C.R., la reşedinţa acestuia de la Snagov. In afara problemelor legate de pregătirea în vederea Conferinţei de la Berlin a partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa, cu acest prilej au fost examinate şi o serie de aspecte ale relaţiilor bilaterale româno-sovietice, inclusiv referitoare la chestiunea sensibilă a frontierei dintre cele două state[10]. Pentru disiparea definitivă a oricăror dubii ale conducerii sovietice, Nicolae Ceauşescu a declarat fără echivoc că România nu avea niciun fel de pretenţii teritoriale faţă de niciunul dintre vecinii săi. Din dorinţa de a fi şi mai convingător, liderul român i-a citit oaspetelui pasajul din proiectul cuvântării pe care urma să o rostească la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste, programat a avea loc în iunie 1976, în sensul că România nu avea probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică într-adevăr, la 2 iunie 1976, în expunerea prezentată la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Nicolae Ceauşescu a declarat că România socoteşte „drept o îndatorire atât naţională, cât şi internaţională” de a face tot posibilul ca „unele probleme moştenire a trecutului, create de politica claselor asupritoare, să nu umbrească colaborarea şi solidaritatea” partidelor şi popoarelor din cele două ţări. „In acest context – a declarat secretarul general al P.C.R., preşedintele României – doresc să menţionez că România nu are probleme teritoriale sau de altă natură cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări socialiste vecine. Dorim ca graniţele dintre România şi toate statele vecine să fie graniţe ale prieteniei şi colaborării în lupta şi munca pentru socialism şi comunism, pentru pace şi colaborare în lume”.

Imediat după prezentarea expunerii, ambasadorul sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko, 1-a informat telefonic pe Katuşev despre declaraţia respectivă a liderului român, iar la 17 iunie 1976, i-a mărturisit secretarului general al P.C.R. impresia pe care i-a produs-o expunerea acestuia la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste. „Trebuie să recunosc – se destăinuia el – că mi-au plăcut foarte mult gândurile exprimate de Dumneavoastră şi care coincid cu gândurile noastre privind necesitatea întăririi şi adâncirii prieteniei dintre România şi Uniunea Sovietică. Aţi menţionat acest lucru de mai multe ori. In felul acesta se îndepărtează terenul pentru tot felul de speculaţii şi discuţii.” V.I. Drozdenko a remarcat, de asemenea, că după Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste a început deja activitatea practică pentru îndeplinirea sarcinilor puse de secretarul general al P.C.R. „în faţa istoricilor din punct de vedere al abordării marxist-leniniste a problemelor”[11].

Gestul conducerii române, dictat şi de necesitatea pregătirii terenului în vederea vizitei oficiale de răspuns a lui Leonid Brejnev, nu a trecut neobservat la Moscova. La 30 iunie 1976, într-o convorbire, cu Nicolae Ceauşescu la Berlin, prilejuită de participarea la Conferinţa partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa, secretarul general al C.C. al P.C.U.S. a apreciat discuţiile purtate între Nicolae Ceauşescu şi secretarul C.C. al P.C.U.S., Konstantin Katuşev, precum şi faptul că Petru Lucinski, prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid Chişinău, fusese primit de către un membru al Comitetului Politic Executiv al C.C al P.C.R., socotind toate acestea ca „fapte plăcute, care contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor noastre”. Nicolae Ceauşescu i-a mărturisit interlocutorului său că în discuţia cu Konstantin Katuşev a subliniat dorinţa părţii române ca toate problemele care îngreunau dezvoltarea raporturilor bilaterale să fie eliminate. „In definitiv – sublinia Ceauşescu – nu este niciun motiv ca aceste probleme să rămână, trebuie date la o parte”.

La scurt timp, Nicolae Ceauşescu a efectuat, în perioada 2-13 august 1976, împreună cu soţia, Elena Ceauşescu, o vizită în Crimeea, precum şi în R.S.S. Moldovenească, R.S.S. Gruzină şi R.S.S. Armeană. Programul vizitei în R.S.S. Moldovenească (1-2 august 1976) a cuprins convorbiri cu L.I. Bodiul, prim-secretar al C.C al P.C din Moldova, alţi membri ai conducerii de partid şi de stat ai acestei republici, în cadrul cărora, mulţumind pentru „primirea prietenească” rezervată, Nicolae Ceauşescu s-a declarat de acord cu dezvoltarea schimburilor de experienţă, apreciind că din punctul de vedere al conducerii române „nu există niciun fel de limite sau rezerve”. Este semnificativ faptul că în cursul discuţiilor Nicolae Ceauşescu nu a abordat, sub nicio formă, probleme de natură să trezească suspiciuni la Moscova. Nu a scăpat însă atenţiei faptul că la mitingul de la uzina „Microprovod”, din Chişinău, gazda, Ivan Bodiul, a dat citire unei telegrame de felicitare primite din partea lui Leonid Brejnev cu ocazia aniversării constituirii, la 2 august 1940, a R.S.S. Moldoveneşti. Momentul festiv evidenţiat de gazde a fost ignorat complet de Ceauşescu, care s-a limitat doar la sublinierea înţelegerii cu fel. Bodiul în legătură cu intensificarea contactelor dintre România şi R.S.S.M. „în cadrul contactelor generale pe care le avem cu Uniunea Sovietică”.

Într-o informare transmisă C.C. al P.C.U.S. despre vizita în R.S.S. Moldovenească a lui Nicolae Ceauşescu, Ivan Bodiul atrăgea atenţia asupra faptului că liderul român a folosit termenii „R.S.S. Moldovenească”, „Moldova sovietică”, „poporul moldovenesc” „şi nu o dată 1-a corectat pe traducătorul său, care omitea aceste noţiuni”. Bodiul scotea în evidenţă faptul că Nicolae Ceauşescu „a susţinut activ” la sfârşitul întrevederii propunerile conducerii P.C. din Moldova vizând „intensificarea contactelor, de schimb de experienţă în muncă, a reiterat insistent doleanţa cu privire la necesitatea lărgirii relaţiilor României cu R.S.S.M. nu numai în zonele de frontieră, dar şi în alte judeţe şi oraşe, atât în domeniul social şi economic, cât şi pe linia organelor de partid şi de stat[ . Bodiul recunoştea că „pe fundalul unor relaţii bune ale R.S.R. cu U.R.S.S., relaţiile României cu R.S.S. Moldovenească au fost cam încordate”, subliniind că „de relaţiile dintre R.S.R. şi Moldova depind în mare parte relaţiile dintre România şi U.R.S.S.”.

Prof. dr. Vasile Buga, Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Acad. Florin Constantiniu”

– Va urma –

SURSA: http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4845-pe-muche-de-cutit-relatiile-romano-sovietice-1965-1989-2.html

––––––––––––––
[6] Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României…, p. 583.A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R, Cancelarie, dosar nr. 111/1974, f. 64.
[7] Elena Negru, Gheorghe Negru, „ Cursul deosebit” al României…, p. 594.
[8] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R, Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr 17/1975, f. 22.
[8] Ioan Popa, Luiza Popa, Românii, Basarabia şi Transnistria, Fundaţia Europeană Titulescu, Centrul de Studii Strategice, Bucureşti, 2009, p. 215.
[10] Vizita este evocată şi de fostul secretar al CC. al P.C.R., Ştefan Andrei, în volumul Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea,Adevărul Holding, Bucureşti, 2011, p. 180.
[11] Ştefan Andrei, Explicaţia unei declaraţii explozive a lui Nicolae Ceauşescu la Congresul Educaţiei Politice şi al Educaţiei Socialiste (2-4 iunie 1976), în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, nr. 7-13 octombrie 2011 [12] Gheorghe E. Cojocarii, Confruntarea sovieto-română…, p. 607. 608.

Publicat în Articole, Documente, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE | 1 comentariu

„Pe muchie de cuţit. Relaţiile Româno-Sovietice, 1965-1989” (1)

Ceauşescu îi cerea lui Brejnev, în 1976, să desfiinţeze gardul de sârmă ghimpată de pe Prut

Ideea scrierii acestui volum mi-a fost dictată de constatarea pe care am făcut-o cu ani în urmă, privind absenţa unei lucrări de sine stătătoare, care să ofere o imagine generală, pe cât posibil obiectivă, fără idei preconcepute, asupra evoluţiei sinuoase a relaţiilor româno-sovietice pe parcursul unui sfert de veac (1965-1989). Firul conducător l-au reprezentat relaţiile dintre P.C.R. şi P.C.U.S., definitorii pentru identificarea direcţiei ansamblului raporturilor româno-sovietice, inclusiv în momentele de criză prin care au trecut acestea, în august 1968 sau în decembrie 1989. Am abordat, de asemenea, momentele sensibile din istoria comună a celor două ţări, inclusiv problemele privind Basarabia şi tezaurul românesc evacuat la Moscova în anii primului război mondial, disputele din domeniul istoriografic sau discuţiile pe marginea cadrului juridic al relaţiilor bilaterale. Aspectele colaborării româno-sovietice în cadrul Tratatului de la Varşovia, percepţia Moscovei asupra unor direcţii majore ale politicii externe a României din perioada 1965-1989, poziţia P.C.R. în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale urmează să fie tratate într-un volum separat.

În elaborarea lucrării am cercetat timp de peste un deceniu documente elaborate la nivelul celor două conduceri de partid şi de stat, existente în Arhivele Naţionale Istorice Centrale ale României (Fondul C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, Secţia Relaţii Externe, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Secţia Organizatorică), precum şi în Arhiva de Stat Rusă de Istorie Contemporană (R.G.A.N.I), Arhiva de Stat a Federaţiei Ruse (GARF), Arhiva de Politică Externă a Federaţiei Ruse (A.V.P. R.F.), Fundaţia de cercetări economico-sociale şi politice (Gorbaciov-Fond) din Moscova. Am folosit, totodată, ediţii de documente, volume memorialistice, studii şi articole apărute cu precădere în reviste de specialitate din România, Federaţia Rusă, Republica Cehă, precum şi articole din presa centrală a vremii, română şi sovietică, axate pe tematica abordată.

Fără pretenţia de a constitui o prezentare exhaustivă a raporturilor româno-sovietice, volumul de faţă reprezintă o primă tentativă de a înfăţişa evoluţia, cu lumini şi umbre, plieri şi replieri, a raporturilor dintre Bucureşti şi Moscova, într-o etapă importantă a dezvoltării României şi afirmării ei pe arena internaţională, până la evenimentele dramatice din decembrie 1989. Pe alocuri, în relatarea evenimentelor am inserat şi observaţii proprii, sub impresia formată în timpul participării în calitate de referent la Secţia Relaţii Externe şi Cooperare Economică Internaţională a C.C. al P.C.R. (1966-1989), precum şi ca interpret la convorbirile româno-sovietice purtate la diferite niveluri. Am recurs în mod deliberat la citarea amplă a unor pasaje din stenogramele convorbirilor, a opiniilor exprimate de autori români şi străini, pentru a nu altera esenţa acestora, lăsând cititorului libertatea deplină de a-şi formula propriile opinii şi concluzii în cunoştinţă de cauză. Exprim întreaga gratitudine conducerii Arhivelor Naţionale ale României, personalului de la sălile de studiu şi de la depozitele acestora pentru strădania de a pune la dispoziţia cercetătorilor documentele aflate în arhiva fostului C.C. al P.C.R. În egală măsură, mulţumesc conducerilor arhivelor din Federaţia Rusă şi arhiviştilor acestora pentru amabilitatea de a-mi facilita, în măsura posibilităţii, accesul la documentele solicitate.

Totodată, exprim întreaga gratitudine în primul rând domnului prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul I.N.S.T., conf. univ. dr. Octavian Roske, secretarul ştiinţific, pentru susţinerea editării volumului de faţă. Cu deosebire mulţumirile mele călduroase sunt adresate domnului dr. Dan Cătănuş, redactor al volumului, doamnelor Mihaela Maria Gavrilescu pentru machetare şi indice, şi Iuliana Dumitrescu pentru realizarea coperţii, precum şi celorlaţi colegi pentru sprijinul acordat în finalizarea acestei lucrări. Nu în ultimul rând, recunoştinţa mea este adresată colegilor români care au îndeplinit în diferite etape ale perioadei tratate funcţia de interpret la convorbirile româno-sovietice: Nicu Bujor, Gheorghe Roşu, Sergiu Celac şi Gheorghe Stoica, stenodactilografilor Constantin Mateescu, Nicolae Dârnu şi Grigore Lungu, precum şi colegilor ruşi: Evgheni Karpeşcenko, Vladimir Potapov, Nikolai Rembievski şi Ceslav Ciobanu.

Problema Basarabiei a apărut pe agenda relaţiilor româno-ruse în prima jumătate a anilor ’60, odată cu accentuarea divergenţelor dintre P.M.R. şi P.C.U.S. şi începerea procesului de distanţare a conducerii P.M.R. de Moscova. Pentru prima dată, una din problemele sensibile ale istoriei comune româno-ruse/sovietice, vizând problemele teritoriale, a fost abordată la 15 martie 1964, în cursul convorbirii de la Piţunda dintre Nikita Hruşciov, prim-secretar al C.C. al P.C.U.S., preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., şi delegaţia P.M.R. condusă de Ion Gheorghe Maurer, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R., preşedintele Consiliului de Miniştri al României, la înapoierea acesteia din vizita întreprinsă în R.P.D. Coreeană şi R.P. Chineză. Cu acest prilej, în contextul discuţiei asupra dificultăţilor delimitării frontierei sovieto-chineze, Nikita Hruşciov s-a referit la complexitatea problemei revizuirii frontierelor în Europa, dând drept exemplu, printre altele, problema Basarabiei : „Eu cred că nu trebuie să discutăm despre această problemă, că atunci în ţările socialiste ar trebui să se facă un plebiscit. Dacă românii ar ridica această problemă, eu personal aş fi pentru plebiscit şi să lăsăm popoarele să hotărască unde [sic!] vor să aparţină”. Discuţia amintită a fost evocată în timpul convorbirilor dintre delegaţia P.M.R,. condusă de Ion Gheorghe Maurer, şi Nikolai Viktorivici Podgornîi, membru al Prezidiului, secretar al C.C al P.C.U.S.[1].

Conducătorul delegaţiei române se întreba cu acest prilej: „De ce în Uniunea Sovietică se crede că România are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică? De ce în Uniunea Sovietică se crede că în România se revendică Basarabia? Ce fapte, ce declaraţii, ce atitudine din partea României, a factorilor ei responsabili justifică asemenea credinţe în Uniunea Sovietică? Pentru că noi ne-am întâlnit cu aceste probleme, întâi foarte mulţi dintre oamenii noştri care au venit aici au fost întrebaţi: Este adevărat că voi revendicaţi Basarabia?”[2]. Intervenind în discuţie, Emil Bodnăraş, membru al delegaţiei române, participant la întâlnirea de la Piţunda, a menţionat că în convorbirile purtate cu Nikita Hruşciov delegaţia română nu a acordat o atenţie deosebită acestui aspect, mirându-se doar de „punerea problemei”, dar că, ulterior, după ce această chestiune a revenit în întrebările puse de unii cetăţeni sovietici în convorbiri cu studenţii români aflaţi la studii în U.R.S.S., conducerea română a încercat să clarifice natura acesteia. „Să ne lămurim – declara Bodnăraş – dacă la dv. s-a format vreo părere că România socialistă a pus, pune sau intenţionează să pună problema Basarabiei sau probleme teritoriale”.

Pentru clarificarea lucrurilor, demnitarul român a amintit o cuvântare a lui Nikita Hruşciov rostită la 7 septembrie 1959, la Leipzig, în care acesta a abordat problemele teritoriale existente între ţările socialiste. Printre altele, liderul sovietic precizase că „o parte din actualul teritoriu al R.S.S. Moldoveneşti a fost cotropită de regele român şi, la un anumit moment, a fost din nou realipită la teritoriul sovietic. Între Uniunea Sovietică şi Republica Populară Română nu se iveşte însă niciun litigiu de frontieră, deoarece cele două ţări ale noastre sunt socialiste şi sunt călăuzite de interese comune, merg spre acelaşi ţel – comunismul. Dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părţi a populaţiei României nu există oameni care să considere că Moldova este o parte a României”. Încercarea delegaţiei P.M.R. de a clarifica în cursul convorbirilor din iulie 1964 de la Moscova motivele pentru care conducerea sovietică a găsit de cuviinţă să ridice această problemă a degenerat la un moment dat într-o polemică aprinsă pe marginea denumirii de „Basarabia”, îndeosebi între Ion Gheorghe Maurer şi Alexei Kosîghin, membru supleant al Prezidiului C.C. al P.C.U.S., prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., membru al delegaţiei sovietice, care a contestat existenţa unui asemenea denumiri.

Referindu-se la problema sensibilă a frontierelor, conducătorul delegaţiei P.C.U.S., N.V. Podgornîi, a precizat că, în ultima vreme, conducerii sovietice i-au parvenit anumite ştiri că în România se ridică pretenţii faţă de o parte din teritoriul Moldovei Sovietice, cărora conducerea sovietică nu le acordă însă importanţă. Acesta a ţinut să sublinieze, totodată, că partea sovietică nu a găsit nici în stenograma discuţiei de la Piţunda, nici în cuvântarea lui Hruşciov de la Leipzig „niciun fel de aluzii care ar fi dat prilej să se facă afirmaţii despre prezenţa anumitor neînţelegeri referitoare la probleme teritoriale” dintre cele două ţări şi, cu atât mai puţin, în problema unor pretenţii teritoriale dintre ele. „In aceste documente – a continuat liderul sovietic – problema frontierei dintre U.R.S.S. şi România se pune tocmai pentru a ilustra ideea că frontierele existente între ţările socialiste le considerăm intangibile”. Concluzionând, Podgornîi a declarat că, la Piţunda, Hruşciov nu a pus nicio problemă teritorială faţă de România şi că, în esenţă, această problemă „a fost ridicată de către tovarăşul Bodnăraş, iar tov. Hruşciov numai a răspuns la aceasta”.

Discuţia care a urmat a evidenţiat o anumită neconcordanţă în consemnarea fidelă în stenogramă a poziţiilor celor două părţi a discuţiei de la Piţunda în chestiunea Basarabiei, ceea ce nu l-a împiedicat pe Ion Gheorghe Maurer să declare: „Zvonurile, lipsite cu desăvârşire de orice temei, despre pretinsele revendicări teritoriale ale R.P.R. faţă de U.R.S.S. nu pot să nu creeze printre oamenii sovietici decât o imagine total deformată a poziţiei ţării noastre şi a relaţiilor dintre România şi U.R.S.S., iar la noi în ţară nasc nedumeriri cu privire la substratul pe care îl pot avea astfel de zvonuri”. Tocmai de aceea – a încheiat premierul român – ele ne-au produs o deosebită mâhnire şi îngrijorare. Ele nu sunt nici în interesele popoarelor noastre, nici în interesul prieteniei şi frăţiei lor, care a făcut până acum faţă atâtor încercări. O asemenea problemă nu există şi nu poate exista. Acesta este punctul nostru de vedere…”. Apariţia, în anul 1964, la Bucureşti, a lucrării „Karl Marx. însemnări despre români (Manuscrise inedite”), editate de acad. A. Oţetea şi S. Schwann, sub egida Academiei de Ştiinţe a R.P.R., care conţinea o serie de remarci critice la adresa politicii ţariste în privinţa Basarabiei a fost de natură să provoace iritare la Moscova. Gestul nu a scăpat nici atenţiei Occidentului. Aşa cum nota un raport al C.I.A., „îndrăzneala de care a dat dovadă România punând pe tapet problema sensibilă a Basarabiei s-a dovedit a fi un atu şi un avertisment adresat U.R.S.S.”[3].

Istoricul american Larry L. Watts introduce problema sensibilă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord din ecuaţia româno-sovietică în contextul controverselor româno-ungare pe marginea problemei, la fel de sensibilă, a Transilvaniei.Citând un raport al CIA, acesta scrie că Moscova „a încurajat în secret Ungaria să ia atitudine cu privire la poziţia României în Transilvania” (Ibidem, p. 287), folosind aceasta ca pârghie de presiune asupra Bucureştiului. „Până în 1966 – scrie Larry Watts – acţiunile de dezinformare întreprinse de sovietici s-au soldat cu un succes remarcabil. S-a creat un cadru interpretativ bazat pe două premise diferite: interesul Ungariei pentru Transilvania era inofensiv şi admirabil, în timp ce interesul României pentru Basarabia era retrograd şi condamnabil. La sfârşitul anilor 1960, situaţia se prezenta astfel: dacă Budapesta ridica problema Transilvaniei, serviciile de informaţii americane interpretau acest lucru ca fiind o dovadă de preocupare «legitimă» pentru drepturile minorităţilor. In schimb, dacă România ridica problema Basarabiei, acest lucru era văzut în cel mai bun caz ca o « revanşă » faţă de U.R.S.S., dar de cele mai multe ori era considerat drept o manifestare « agresivă » a unor pretenţii teritoriale”. Schimbările survenite la nivelul conducerii P.C.U.S., în octombrie 1964, în urma demiterii lui Nikita Hruşciov, şi la nivelul conducerii P.M.R., prin încetarea din viaţă, în martie 1965, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, au făcut posibilă punerea în surdină a polemicii româno-sovietice în această chestiune. Aşa se explică, este de presupus, absenţa ei pentru un timp de pe agenda convorbirilor dintre noii lideri ai celor două partide – Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu – în timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu în U.R.S.S. în luna septembrie 1965. în mod evident, aceştia nu erau interesaţi să împovăreze cu o asemenea problemă relaţiile dintre cele două partide la începutul colaborării lor. Aceasta nu însemna, însă, abandonarea acestei chestiuni, care continua să mocnească, pentru ca să izbucnească în scurt timp.

La aproape două luni de la întâlnirea la nivel înalt din septembrie ’65, la Chişinău, primul secretar al C.C. al P.C. din Moldova, Ivan Bodiul, a adresat CC. al P.C.U.S. o scrisoare în care raporta despre „editarea în România a unor cărţi în care este denaturat,trecutul istoric al Moldovei”[4]. La 1 iulie 1966, C.C. al P.C. din Moldova adresa C.C al P.C.U.S. o scrisoare în care era atrasă atenţia asupra faptului că în România se contura tendinţa de a se demonstra că, în anul 1812, „Rusia a anexat o parte a teritoriului românesc unitar”, precizându-se că până în anul 1859 „nu exista niciun stat unitar român”. „În această ordine de idei – se menţiona în continuare –ocuparea Basarabiei în 1918 este tratată ca un act de reunire a pământurilor româneşti, iar soluţionarea justă (subl.n.) a chestiunii basarabene în anul 1940 este calificată acum de cercurile largi ale României ca un act nedrept de despărţire a poporului român”[5] Se exprima opinia că acestea erau acuzaţii grave, care vizau „aspecte importante, principiale” ale relaţiilor dintre popoarele român şi sovietic, propunându-se să li se dea o ripostă.

Se scotea, de asemenea, în evidenţă faptul că în multe lucrări apărute în România se exagera politica de cotroprire a ţarismului în această regiune, admiţându-se, totuşi, că un asemenea proces „a avut loc, dar nu în măsura în care se afirmă astăzi”. În acest context, se atrage atenţia că istoria cunoştea numeroase fapte ce ilustrau „tendinţa poporului moldovenesc de a trăi alături de cel rus într-un stat unitar”, amintind că pe parcursul secolelor XVII-XIX, domnitorii moldoveni „s-au adresat oficial de zeci de ori • Rusiei cu rugămintea de primi Moldova în supuşenia sa” şi că una din aceste cereri „s-a terminat cu încheirea, în 1711, a înţelegerii privind trecerea întregului principat moldovean în componenţa Rusiei”. În aceeaşi scrisoare se semnala abordarea critică de către conducerea de la Bucureşti a documentelor elaborate la congresele III, IV şi V ale Cominternului. „în aceste documente se constată ocuparea Basarabiei de către România şi asuprirea poporului moldovenesc; se susţine lupta oamenilor muncii din Basarabia şi Bucovina de Nord pentru reunirea cu Uniunea Sovietică, se confirmă existenţa naţiunii moldoveneşti independente, se dă o apreciere înaltă organizaţiei de partid din Basarabia în crearea şi bolşevizarea P.C.R., se caracterizează politica de agresiune a conducătorilor României regale şi cârdăşia lor cu fascismul german împotriva U.R.S.S.”. În egală măsură este sesizată „tentativa de a justifica intrarea României burgheze în război de partea Germaniei fasciste, se pune la îndoială însuşi faptul aservirii oamenilor muncii din Basarabia de către imperialiştii români şi autenticitatea luptei revoluţionare a muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia pentru reunirea cu Patria Sovietică”. „În năzuinţa de a justifica ocuparea Basarabiei la începutul anului 1918 – continuă autorii scrisorii -ideologii burghezi din România au interpretat greşit chestiunea privind naţiunea română, au început a ignora faptul existenţei naţiunii moldoveneşti independente, a-i identifica pe moldoveni cu românii”.

Prof. dr. Vasile Buga, Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Acad. Florin Constantiniu”

– Va urma –

SURSA: http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4840-pe-muche-de-cutit-relatiile-romano-sovietice-1965-1989-1.html

–––––––––––––––
[1] Moscova, 7-14 iulie 1964. autorul a prezentat această convorbire în volumul apărut în 2012.
[2] A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R, Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 36/1964, Voi. II, f. 86. Ibidem, f. 85.
[3] Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Editura Rao, 2011, Bucureşti, p. 286.
[4] Vasile Buga, „Istoria se repetă: Probleme cu limba şi literatura română la Chişinău”, 1965, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2009, p. 194-195.
[5] Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României şi supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM (1965-1989). Studiu şi documente. Voi. 1 (1965-1975), Institutul Cultural Român, Chişinău, 2012, p. 139.

Publicat în Articole, DOCUMENTE NECOMENTATE, IN MEMORIAM | 1 comentariu